toamna pe uliță
sau parcă nu chiar așa se numea
ce contează
ulița rămâne aceeași
doar anotimpurile și oamenii trec peste ea
lucrurile mereu altele și mereu aceleași
toate înghesuite pe strada asta
tristă ca o femeie frumoasă
strangulată cu un colier prețios de
câini invizibili
ce mimează urletul noapte de noapte
fiecare la luna lui

la fel și eu cu viața mea
la care șoptesc tremurat
să nu mă audă
să nu o sperii prea tare
și să fugă precum luna în zori
totuși o simt
cum mi se strecoară mișelește
printre oase
și recunosc câteodată mi-e frică
să nu cumva să mă lase aici
îngrămădită în mine
o proastă cu lacrimile uscate

așa că de la clipă la clipă
strâng mai tare din dinți
mă dezlipesc tot mai mult de pe oase
mă pregătesc de marea plecare și de micul regret

și încep să alunec pe cerul intern
învelită în nopți înstelate
ca în trupuri de
catifea veche